Parintii si antrenorul/antrenorii micutului voleibalist

14 Mar 2017
Parintii si antrenorul/antrenorii micutului voleibalist

 


Terenul de sport în general si cel de volei în particular reprezinta un mediu în care copiii au ocazia sa învete un sport si, în acelasi timp, sa creasca dezvoltându-se ca persoana.

Pe terenul de volei, copiii învata pasa, preluarea, serviciul, apararea si atacul; învata sa gaseasca solutii în fata adversarilor; se dezvolta fizic, alergând mai repede, respirând mai bine, devenind mai puternici.

Tot pe teren, la meci sau la antrenament, copiii învata sa câstige si sa accepte înfrângerile ca parte din drum; învata sa-si recunoasca emotiile si sa le utilizeze în folosul lor; învata sa-si construiasca curajul atunci când se întâlnesc cu frica, sa-si regaseasca calmul când se întâlnesc cu furia; învata sa simta satisfactia sau nemultumirea, sa primeasca aprecierile sau sa accepte reprosurile, sa gaseasca raspunsuri la întrebarea „de ce fac ceea ce fac” si sa descopere noi resurse pentru a continua efortul în fata dificultatilor; învata sa capete încredere în fortele proprii sau sa întâlneasca neîncrederea.
Pe teren, copiii se pregatesc sa fie mai deschisi în fata fericirii pentru o viata împlinita.
Copiii aflati pe drumul  descoperirilor sunt însotiti de antrenori si parinti; rolul lor poate fi decisiv. Meseria de antrenor este, de aceea, una nobila. „Meseria” de parinte, cea mai nobila. Copiii vor învata sa loveasca armonios mingea si sa devina mai sanatosi; poate vor câstiga turnee; poate vor deveni campioni; sau poate ca nu.
 Copiii vor creste cu bucurie , cu satisfactie , îsi vor construi încrederea si vor fi fericiti.
Antrenorii pot preda copiilor tehnica si tactica jocului de volei precum si deplasarea eficienta în teren. Cei care învata sunt copiii. Poate parea un joc de cuvinte, dar personal sunt convins ca eu, ca antrenor, nu pot sa învat nici un copil sa joace volei; eu pot sa-i arat, pot sa-i vorbesc si pot sa-i fiu alaturi în timp ce el învata, spunându-i ce vad atât cât trebuie si la momentul potrivit. El învata; eu doar îi predau.
Petuniile din curtea mea au nevoie de apa; am vazut ce se întâmpla daca le ud prea mult sau prea putin si am mai vazut ce se întâmpla daca o fac la momentul nepotrivit: se usuca.
Meritul antrenorului consta în a arata atât cât trebuie si atunci când trebuie si în a vorbi nu mai mult decât este necesar. Meritul marilor antrenori consta, din punctul meu de vedere, în renuntarea la medalia de aur pentru „ca eu l-am învatat!” Antrenorul este doar alaturi, iar acest lucru poate fi însotit de o satisfactie mult mai mare decât cea oferita de „medalia de aur”.

Am vorbit despre antrenori; la fel este, din punctul meu de vedere, si în cazul parintilor. „Meseria” de parinte este cea mai nobila dintre toate. Urmariti-ne si veti afla lucruri interesante in articolul urmator!